Surioarele

Surioarele

Surioarele

Surioarele

Toată lumea le numește așa: Surioarele. Sunt două catelușe frumoase și delicate.
Sunt aproape identice: blanița bej deschis, feșisoare de îngeraș. Numai că una e mare și alta mult mai mică. Numai așa le putem deosebi.

Cea mare are și un nume: Mălina. Cea mica se numeste pur și simplu: Surioara.

Au fost aduse împreună în adapost, direct din stradă. Cred că n-au avut niciodată un stapân. Nu se lasă nici măcar atinse. Cea mare iese cu ceilalți caței în curticică. Cea mică se ascunde disperată în cușca și se ghemuiește cât mai bine: doar-doar n-o să fie observată. Sunt așa de temătoare… îmi rup inima.

Ce viată de coșmar trebuie să fi trăit, dacă după un an de trai liniștit nu pot uita durerile și spaimele prin care au trecut?!

 

Mi-am imaginat un dialog intre ele. Poate spun prostioare. Iertați-le… sunt doar niste caței.

Surioara: Să fugim, vine cineva!
Mălina: Ei, nu mai tremura așa, poate ne aduc de mâncare.
Surioara: Nu, nu, nu e mâncarica. Am adulmecat, nu miroase a mâncare. și nu sunt pașii oamenilor de aici, să fugim… mi-e frică!
Mălina: Nu mai plânge, poate nu s-a întamplat nimic rău. Vine cineva, atâta-tot…
Surioara: Ai uitat? Ai și uitat? Fiecare om care se apropia de noi era o primejdie. Dacă n-as fi fost așa de grijulie, am fi fost moarte de mult. Câte picioare în coaste am luat, câte pietre în cap… numai eu știu.
Mălina: Mie cel mai greu mi se părea iarna. Imi înghețau labuțele îngrozitor, deveneau roșii și încercam să le spăl, să le încălzesc. Apoi nu le mai simțeam, adică deveneam așa o rană de la botic pâna la coada. Mă durea tot-tot, îmi doream să mor să nu mai știu de nimic. Mereu visam un pat cald și o mână care să mă mângâie.
Surioara: Și așa te-ai lăsat păcalită de copilul cel frumos. Mă mir că nu te-a omorât… ce frică mi-a fost!
Mălina: Copilul era atât de frumos și m-a chemat la el cu o voce de clopoțel. Am crezut că-mi dă ceva de mâncare… pământul era inghețat și nu mâncasem de muuult. M-am apropiat cu capul în jos, n-am indrăznit să ridic ochii – aveam atâta speranță în ei! Dădeam din codiță bucuroasă, nu mă mai chemase nimeni… niciodată.
Surioara: Și tatăl copilului te-a lovit cumplit între coaste. „Marș, jigodie, vrei să-mi mănanci copilul?!” Chiar sunt eu fioroasă? N-am simțit decât o durere surdă, m-am desprins de pământ și am zburat… Da, am zburat!
Mălina: În cădere te-ai lovit de chioșcul de ziare. Nu credeam că vei scăpa cu viață. Stăteai acolo cu ochii închiși și eu nu știam ce să fac. S-a făcut apoi seară, a venit noaptea și tu tot nu deschideai ochii și nu vorbeai cu mine. M-am gândit că ești suparată, pe urmă m-am gandit că ai murit… Nu… nu voiam să mori!… Nu te am decăt pe tine pe lume!… Am văzut cum arăta un cațel mort. Știi tu, cațelul roșcat cu părul lung… a fost lovit de o mașină… adică călcat pe cap. Eu cred că șoferul l-a lovit intenționat. Am văzut cum a venit cu mașina spre el și l-a prins între parapet și mașină. N-avea scăpare. Atunci m-am gândit că e fericit: nu-i mai e foame, nu-i mai e sete… nu se mai teme pentru viața lui…
Surioara: Așa cum e… e viața noastră. Nu vreau să murim. Ascunde-te repede… vine cineva.
Mălina: Mă duc să vad cine e. Nu lipsesc mult. Așteaptă-mă!
Surioara: Nu pleca de lângă mine. De câte ori pleci, mi se intamplă ceva rău.
Mălina: Așa-mi spuneai atunci când aveai coastele rupte. Cu greu te făceam să ințelegi că trebuie să-ți aduc ceva de mâncare. Altfel, am fi murit amândouă.
Surioara: Atunci mi-era rău și mi-era sete. Cum era să mânanc colțul de pâine pe care mi l-ai adus? și tu erai la fel de flamândă ca și mine!
Mălina: Dar eu eram sănatoasă. Nu voiam să mori.
Surioara: Ce-or fi având oamenii cu noi? De ce ne bat? De ce ne aleargă cu pietre? Ți-am spus: când dormi, nu te mai întinde așa! Poate ocupăm prea mult loc. Sau poate respiram și le consumăm aerul.
Mălina: Nu știu ce să zic. Nu m-am gândit la asta. Îl întreb pe Foxy. El a avut stăpân. Povestește mereu că dormea pe o pernită de catifea și primea mâncarică dintr-un castron roșu. Stăpânul ii mângaia pe cap, între urechiușe. El spune că e tare bine.
Surioara: Dacă-l iubea, de ce l-a adus aici? Aici sunt căței pe care nu-i vrea nimeni…
Mălina: Pentru că e batrân și nu mai aude bine, pentru că-i trosnesc oasele de la reumatism. Și n-or fi avut un coltișor unde să moară și el liniștit?
Surioara: Poate n-au avut, ce să zic.

 

Aș mai fi ascultat ce vorbeau. Mă durea atât de tare! Poate spuneau prostioare.
Iertați-le… Sunt doar caței!

Surioarele la CTV2

Surioarele la CTV2

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *