Sofica

Sofica

SoficaCatelusa se afla la Centrul Teritorial Veterinar sector 2. Este o poveste imaginara. Dar nu inseamna ca nu are nici o legatura cu realitatea. Poate fi povestea multor catei abandonati.

Se insera, eram flamanda si uda. Simteam cum ma parasesc puterile. Farama de speranta se risipea si ea. Nu stiam de unde vin si unde ma duc. Simteam fiecare picatura de ploaie ca pe o impunsatura.

Am simtit pe crestet o mana mica si am auzit un glas bland: “Ce-i cu tine, catelusule? Esti atat de necajita! Vrei sa mergi cu mine la caldura?” Mi-era atat de frica… tremuram… Am ajuns intr-o casa micuta. M-a asezat pe o paturica si mi-a dat ceva de mancare. Am ramas impietrita. Nu stiam ce sa fac. Ma gandeam sa ma ascund undeva… dar mi-era foame. O priveam speriata si i-am simtit induiosarea: “Nu-ti fie frica, n-am sa-ti fac nici un rau. Vreau sa fii fetita mea, lumina batranetilor mele”. 

Am devenit umbra ei. O insoteam peste tot. Mie-era teama sa nu se destrame visul. A doua zi mi-a dat si un nume. “M-am gandit sa te cheme ca pe mine: Sofia”. Nimeni nu ma mai striga asa. Iti dai seama ca imbatranesti atunci cand nimeni nu-ti mai foloseste numele de botez. Vietile noastre s-au impletit din ce in ce mai frumos. “Hai, Sofica, sa facem mancare!” Si aparea pe masa de bucatarie tocatorul de lemn. Un morcov era pentru ciorba, unul pentru mine. Ce s-a distrat cand am prins morcovul intre labute si am inceput sa-l rontai! M-a mangaiat si mi-a zis ca sunt ca o veverita. Prindeam cate o carpa in gura si o scuturam energic. “Bravo, Sofica, doar suntem gospodine. Ma ajuti sa facem curat”. Mancam totdeauna impreuna si de la o vreme m-a culcat langa ea in pat. “Noaptea se stinge focul si pana dimineata se face frig. Sa nu racesti. Intai am dormit cu sotul meu, pe urma cu fata, apoi cu nepoata, cu nepotul. Acum te am pe tine.” Cele mai frumoase clipe erau seara. Ea citea si eu puneam capul pe picioarele ei. Era cald, era liniste si dragostea plutea in aer.

Simteam ca o roade tristetea, uneori ofta, alteori ii vedeam ochii inlacrimati. Ma straduiam s-o inveselesc, am invatat sa ma rostogolesc, sa ma rotesc in doua labute “ca la circ”. Rasul ii era rar.

La noi in curte a venit o doamna frumoasa care mirosea ca florile din gradina. “Sofica, mi-a venit fata”. Mi s-a facut frica, am inceput sa tremur si m-am ascuns sub pat.

“Ce-i, mama, cu javra asta? Ziceai ca nu mai poti sa muncesti, asta iti mai lipsea ?!” S-a ridicat in picioare si a rostit rar (n-o mai vazusem niciodata asa suparata): “Ba chiar asta imi lipsea. Tu ai viata ta, nepotii au crescut. Nimeni nu mai avea nevoie de mine. De aceea v-am lasat casa si am plecat. Sa nu va incurc viata cu batranetea mea. Aici am atat cat imi trebuie: nu mult, dar destul. Si mai am ingerasul asta care-mi incalzeste inima. Pot trai cu paine si apa, dar nu pot trai fara dragoste: pentru ea nu conteaza ca sunt saraca si batrana. Ea-mi iubeste sufletul”. 

Iar a plans. M-am dus si am pupat mainile ei bune. I-am pupat si lacrimile si m-am cuibarit la pieptul ei. Simteam cum ii bate inima si nu stiam cum s-o bucur. I-am adus si jucaria: singura mea avere. Radea printre lacrimi. “Nu te speria, cat traiesc eu, aici e locul tau”. 

SoficaIntr-o dimineata nu s-a mai putut ridica din pat. Era frig, focul se stinsese. M-am culcat pe ea ca s-o incalzesc. A venit fata. Pe urma au venit alti oameni. Au dus-o de-acasa cu o masina mare, alba. Stiam eu ca masinile sunt un lucru rau. Mereu imi spunea ca trebuie sa ma feresc de masini. Am inceput sa latru, am vrut sa-i musc. As fi vrut sa fiu un caine mare, sa-i sfasii, s-o scap. N-am putut sa fac nimic din toate astea. Cineva m-a lovit si m-am ascuns plangand.

A inceput o asteptare lunga si grea. S-a facut primavara, a inflorit gradina. Daca nu pentru mine, macar pentru ele sa vina. Le iubea atat de mult! De la inceput mi-a spus sa nu calc florile, le omor, si le doare si pe ele. Nu ma induram sa intru in casa. Stateam langa poarta, sa ma bucur cu o clipa inainte de venirea ei. Ploua pe mine dar nu ma induram sa plec. O asteptam acolo si incercam sa-i aud pasii. Din cand in cand o vecina miloasa imi arunca cate o bucatica de paine. La inceput n-am vrut s-o mananc. La ce bun? Pe urma, m-am gandit ca o sa slabesc si o sa ma imbolnavesc. Am fost racita intr-o iarna. Cat a mai plans! Ma ducea la doctor infasata in salul ei. Ma ruga sa ma fac bine, sa n-o las singura, sa nu plec.

Pe urma a venit vara. A fost greu. Mi-era sete. Ma duceam in curtea vecinilor si beam apa porumbeilor. Stiam ca o sa ma ierte si le promiteam ca o sa le dau si eu din castronelul meu… cand o veni mami. Speranta pierea cu fiecare zi. Dar eu tot la poarta stateam.

Pe urma a venit fata. Am auzit-o vorbind cu vecina. “Dupa moartea mamei am vandut casa. Trebuie sa arunc zdrentele astea de aici. Cu asta, (adica cu mine), trebuie sa fac ce-oi face. Ii dau drumul pe strada ca mama m-a rugat cu lacrimi in ochi sa am grija de ea”. Am inteles ca s-a intamplat ceva rau. Si eu care n-am putut s-o apar! M-a legat si m-a dus cu masina departe de casa care a fost visul meu frumos… departe de fericire. M-a lasat legata de-un gard si a plecat.

M-au gasit niste oameni si m-au adus aici. Sunt cuminte, dar trista. Am mancare, am apa, oamenii ma mangaie si se poarta frumos cu mine. Daca exista un rai al cainilor, nu-l vreau. Eu vreau cu mami!

 

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *