S-aveţi grijă de Mişu

S-aveţi grijă de Mişu

Misu

Misu

Cu mine viata a fost darnică. Eu am avut un stăpân care m-a iubit. Am ştiut ce înseamnă dragostea unui OM, o mangâiere pe cap, o vorbă bună.

 
M-a găsit într-o seară cu ploaie. Parcă și cerul plângea durerea mea și indiferența oamenilor. Mă făcusem covrigel și tremuram ud și înfrigurat. Plangeam încetișor și așteptam… nici eu nu știu ce așteptam.
 
Bătrânul s-a aplecat cu greutate și a întins mâna. Nu aveam putere nici sa ma feresc. Nu mai simteam teama. M-am abandonat simțind ca moartea e o ușurare.
 
M-a dus acasa în buzunarul de la piept. Am intrat într-o cameră în care era cald si mirosea frumos, a mancare, a linişte şi a tristete. Bătrâna ne-a primit cu drag. O simţeam, însă, destul de temătoare:
 
– Ce-ai făcut, Mişule? E mic. Ce-o să se aleagă de el când noi nu vom mai fi?
-Suntem bătrâni, e adevărat. Copii au crescut, au plecat demult. Nepotii sunt la casele lor, ne-au uitat. Cât de greu imi vine când îmi dau seama ca nimeni nu mai are nevoie de noi! Am fost învaţat să ocrotesc, să iubesc, să am grijă de cineva. Vom avea grijă de el şi el va fi lumina bătrâneţilor noastre.
Mă gândesc că începem să semanăm cu caţeii fără stăpân: iubim atât de mult … dar nimeni nu are nevoie de dragostea noastra. Tânjim dupa o vorba buna şi nu se găseşte nimeni să ne-o spună.
 
Miroseau a tristeţe şi a singurătate. Făceam toate nebuniile din lume ca să-i inveselesc. Erau frumoase serile. Mama tricota lângă lampadar, tata se uita la televizor. Eu ma jucam şi alergam de la unul la altul să-i pup şi să le alung tristeţea. Tata mi-a pus numele lui: Mişu.
 
Am fost foarte fericiti impreună. Mama mă ademenea cu toate bunătăţile. Pe tata îl insoteam ca o umbra. Ce fericit si mandru eram când îl auzeam spunând: „Vedeti ce baiat cuminte si frumos am?” Cuminte nu eram. Zicea că sunt mult prea drăgălaş ca să se poată supăra pe mine.
 
Apoi, a murit mama. A plecat cu tata într-o dimineaţă şi nu s-a mai întors. Zadarnic am aşteptat-o zile întregi la poartă. Nu-mi trebuia nimic. Priveam cu tristeţe fotoliul de lângă lampadar. Tata adesea îmi punea: „Mişulică, Mişulică, am rămas ai nimănui. Cui îi pasă de noi?” Începuse să miroasă a disperare.
 
N-a mai durat mult si a plecat să se întălnească cu mama. Mişulică … eu am sa plec în stele. Când o să priveşti cerul, o să te văd şi o să fim iar împreună. Tu eşti singurul om care o să plangă după mine. Şi eşti singurul suflet care ma iubeşte. Faţă de copii mi-am facut datoria. O să aibă mai puţine griji. Nu va mai fi nevoie să dea telefonul săptămânal. Mişule… să nu mă uiţi!
 
Au venit oameni multi in curte. Ma miram ca unii vorbeau despre „mama si tata”. Unul a vrut mobila de sufragerie, altul cărţile şi bibelourile. Pe mine nu m-a vrut nimeni.
 
Au urcat in masina si fotoliul si lampadarul mamei. Adica toata copilaria mea, tot trecutul meu fericit. Am simţit cum mi se smulge inima din piept, am înţeles că nimic nu va mai fi ca înainte.
 
O doamnă care mă plăcea a povestit că ultimele vorbe ale tatei au fost: „S-aveţi grijă de Mişu”. Un domn care îi spunea tatei „tată” i-a răspuns cu dispreţ:Fi-ti-ar javra a dracului !. A plecat în stele plângând, ultima vorbă şoptită a fost „Misu”.
 
Nu ştiu ce-am vrut: să opresc maşina care ducea cu ea tot ce-a fost frumos şi bun în viaţa mea, am vrut să mor, nici eu nu mai ştiu. Când mă gîndesc la zilele acelea, mi se rupe sufletul în mii de fărăme.
 
M-am aruncat în faţa maşinii. M-a lovit râu, am fost zile şi nopţi între viaţă şi moarte. Adevărul e că n-am mai vrut să trăiesc. Ce să fac cu viaţa asta? N-aş dori nimănui să afle ce simţi când înţelegi că că nimeni nu te vrea.
 
Am ajuns la adăpost. Am mâncare, apă, mă simt îngrijit şi iubit. Oamenii nu înţeleg de ce – fie vară, fie iarnă – eu nu vreau să intru în coteţ.
Dorm pe zapadă, sub stele. LE PRIVESC CU DURERE SI STRIC „TATAAAAAAA!!!!
Centrul Teritorial Veterinar Sector 2
Niciun comentariu