Prostălăul si Ingeraşul căţeilor

ProstalaulEu am fost unul din caţeii parcului. Nu mi-o amintesc pe mama.

Cred ca am avut şi eu o mama. M-am trezit, eu şi fratele meu, ocrotiţi de o căţeluşă bătrână. Când găsea câte o bucată de pâine, ne-o dădea nouă. Ştiam că-i e foame şi ei, dar pâinea o mâncam noi “să ne facem mari”.

Când au venit hingherii , le-a ieşit înainte. A fugit aşa cum n-o mai vazusem fugind niciodata. Eram destul de miraţi. Ştiam ca e aproape oarbă. Mult mai tarziu am înţeles ca-i ducea departe, cât mai departe de noi. Era disperarea si dorinţa fierbinte de a ne salva viaţa. De aici îi venea puterea. Când a tâşnit de langa noi, a apucat să ne spună: “Va doresc o viaţă frumoasă”. Ştia ca ne-a salvat. Noi ştiam că ea o să moară.

Pe urmă, ne-am trezit singuri. Era o linişte aşa de dureroasă. Ne chinuia foamea şi setea. Ne era frică. Primul câine întâlnit l-a atacat pe fratele meu. Era gata-gata sa-l omoare. Noi îi ieşisem înainte bucuroşi de joacă. L-a prins de spinare şi l-a scuturat ca pe o cârpă. Cât de speriat am fost! Ce zile grele au urmat, cât am plâns, cât l-am pupat, cât am sperat să vină “îngeraşul căţeilor” şi să-l salveze !

Vedeam căţei la plimbare cu stăpânii. Mi-aş fi dorit să avem un om al nostru care să ne scape de foame şi de toate primejdiile. Urmaream toţi oamenii cu căţei, încercam să părem drăgălaşi. Noi suntem căţei urăţi, nu ne-a plăcut nimeni. Erau căţei micuţi cu blăniţă mătăsoasă, cu bucle ca de aur. Cum ne-am fi putut compara cu ei? Sub blăniţa urătă ni se puteau ghici coastele. Aveam picioarele prea lungi, tremurânde, sprijinind un corp prea mult timp flamânzit. Ochii nostri aveau în ei durerea singurătăţii, spaima, teama, neîncrederea. Căţeii “oamenilor” erau plini de mândria de a se sti iubiti, frumoşi, ocrotiţi. Că şi noi aveam suflet… era ultimul lucru care conta.

Am înţeles că aşa îşi aleg oamenii perechea. Nu sunt om, de aceea nu înţeleg. De ce atârnă mai mult frumuseţea decât bunătatea şi nobleţea sufletului ? Aş fi vrut să fiu căţelul unui om bun. Nu mi-ar fi păsat dacă e frumos sau urât, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac. Voiam să stau lângă un om bun şi să ne avem unul pe altul. Pot să iubesc la fel de mult ca un câine de rasa. Mă mulţumesc cu foarte puţin: o coajă de pâine şi puţină apă. Atat. M-aş simţi la fel de bine langă stăpânul meu în cel mai somptuos palat sau în cea mai săracă căscioară. Ar fi fost singurul lucru pe care mi l-aş fi dorit: să fiu lângă stâpânul meu.
Am ajuns la un adăpost şi eu şi fratele meu. Ne avem unul pe altul, avem mâncare, apă, suntem ocrotiti. Tot nu mi-a trecut frica. Mă ascund când vin oamenii. Nu mă cert cu nici un căţel. Dacă vrea să mânânce din castronelul meu, eu il las. Sunt destule castroane pline cu mâncare. Toţi căţeii de aici au suferit foarte mult. N-are nici un rost să ne certăm. Mai ales puiuţii trebuie să mânânce bine ca să se facă mari. Pentru că sunt aşa de bland, ceilalţi căţei râd de mine. Mă numesc Prostălăul. Nu-mi place deloc, dar nu vreau să-i supăr. Mai bine mă fac ca n-aud. Am suferit prea mult ca să fiu rău. Nu vreau să-I fac şi pe alţii să sufere !

Stau cuminte în coteciorul meu. Privesc la stele. Ele clipesc si de acolo mă privesc cele două căţeluse: mama care mi-a dat viaţă şi mama care mi-a salvat viaţa. Multă vreme m-am gândit la mama. Dacă ar fi fost în viaţa nu ne-ar fi lăsat singuri. Căţeluşele, oricât ar fi de sărace, nu-şi părăsesc puii. Mama care ne-a salvat viaţa… nici n-am apucat să-i spun că o iubesc. Viaţa e singurul bun pe care îl avem. Dar cât preţuieşte o viaţă de câine ?

 

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu