Mosu

Mosu

MosuAcum sunt batrân. Ochii m-au lăsat, nu prea mai aud bine. Oasele îmi sunt înțepenite. Nu de asta aș spune că sunt bătrân, ci pentru că mi-a murit sufletul, acum nu-mi mai doresc nimic. Port în mine atât de multe amintiri cumplit de dureroase, parcă aș avea inima plină de bolovani.

Cred că mi-am dorit prea mult de la viață, acum spre final am înțeles că atunci când ești câine n-ai dreptul nici măcar să-ți dorești. Am vrut să am un om al meu pe care sa-l aștept și să-l iubesc. Cine m-a vrut, n-a putut. Cine a putut, nu m-a vrut.

Prima mea amintire e legată de o scară. Eram tare mititel, întindeam labuțele din față, mă sprijineam pe ele și încercam să săr pe treapta. Eram grăsuț și rar îmi reușea. Cel mai adesea mă rostogoleam la baza treptelor.

Am simțit o mână rece, aspră și umflată care m-a ridicat încet: „Ce faci, Băiatule, te duci să descoperi lumea ? „ Omul zâmbea și avea multă căldură în ochi. Mi-a dat mâncărică și m-a așezat pe un covoraș. Am înțeles că era o spălătorie auto. Acolo am crescut. Adesea auzeam: „ Are labute groase, o sa se faca mare. O sa fie bun de paza”.

Dimineata primeam câte ceva de mâncare. Fiecare mi-aducea ce-avea pe-acasa: un os, un cârnăcior. După ce mâncau oamenii, era rândul meu. Așteptam cuminte să temine masa, apoi mă duceam în două labuțe să primesc și eu. Ziua mă ascundeam în spatele curții. Veneau clienți, oamenii erau grăbiți, simțeam că nu sunt dorit. Serile, însă, stăteam în fața porții și păzeam curtea cu străjnicie. Nu lăsam nici păsările să se apropie. Oamenii de aici m-au crescut, mă hrănesc, eu trebuie să le răsplătesc bunătatea. Diminețile veneau cârnăciorii, oasele și mângâierile: „Ce faci tu, Băiatule, Totul e in ordine pe aici ?”. Sigur ca era în ordine, doar de asta m-au lăsat aici.

MosuA trecut o bucată bună de vreme. Eram fericit. Nu mă gândeam câ că totul se va sfârși. Spălătoria urma să se desființeze. I-am văzut luând toate lucrurile într-o mașină mare. Au luat chiar și covorașul meu. Oamenii erau triști. Stăteam cu botul pe labe și așteptam să-și amintească cineva de mine. „Cu Băiatul ce facem ?” „ – Nu mai avem nevoie de el”. Mi-a sunat ca o condamnare. Aș fi vrut să pe spun: „Ce se va întampla cu mine ? Cum să mă lasați aici ? Unde să ma duc ? Chiar nu vă amintiți cu câtă bucurie vă așteptam dimineața, cu cât devotament v-am păzit curtea ? Aveți milă de mine ! Vă iubesc”.

Oamenii nu mai au milă. Ce nevoie aveau ei de dragostea mea ? N-aș fi cerut în schimb decât un colț de pâine și o cană cu apă. Poate că eu ceream prea mult.

Camionul a plecat. S-a lăsat liniștea. Stateam în fața porții dar de cealaltă parte. Dimineața n-a mai venit nimeni. Mi-era foame, mi-era sete, mi-era jale. Apă am băut dintr-o groapă. Puțină mancare am găsit printre gunoaie. Poate că aș mai fi găsit ceva, n-am avut răbdare să caut. Daca veneau oamenii mei ? Dacă veneau să mă ia ? S-ar fi neliniștit să nu mă găsească. Așa ceva nu se poate. Ascultam pașii care se apropiau. Poate vin, poate vin ! Omul trecea indiferent, nu-mi arunca nici măcar o privire. Apoi, auzeam în depărtare alți pași. Oameni, oameni, oameni … dar nu oamenii mei.
Pe urmă m-am gandit: dacă veneau cu mașina ? Când se apropia o mașină, mă ridicam grăbit să-o întâmpin, să nu creadă c-am plecat, că i-am părăsit.

A plouat rău în ziua aceea. Eram ud până la piele. Nu-mi venea să mă adăpostesc. Niște băieți îmi tot dădeau tîrcoale. I-am auzit vorbind între ei: „Nu-l luam, bă, că e javră, nu e de rasă pură, nu ne da nimeni nici un pol pe el”. Cum adică, dacă nu sunt de rasă pură? N-am și eu suflet ? Nu pot să iubesc la fel de mult ? Nu pot să fiu la fel de credincios ?

Până la urma o poartă s-a deschis și pentru mine. Doi soți tineri m-au primit în curtea lor. Ce bine ar fi fost să fie curtea lor ! Se temeau că vine „Proprietarul” și nu va fi de acord să stau și eu acolo. Așa s-a întâmplat. A venit un domn care a țipat, a amenințat, a spus că îi stric grădina. „Sunteti nebuni ? Voi n-aveti după ce bea apă și vă trebuie câine ?”
Erau doi tineri buni și frumoși. Din puținul lor, tot îmi dădeau o bucată de pâine. Fata mă mângâia mereu și eu mă culcam la picioarele ei. Nu s-au îndurat să mă lase pe stradă. M-au dus la țară, la o rudă de-a lor.

N-am fost primit bine deloc. Nu m-au alungat, dar nici bucuroși n-au fost. Au bătut un țăruș în pământ și m-au legat acolo. M-a plouat, m-a bătut vîntul… nu aveam nici un adăpost Apă și mâncare nu-mi dădeau. Ziceau că dacă sunt sătul, voi dormi și nu mai păzesc. Da da, primeam câte un picior în coaste ori de câte ori mă vedea omul acela rău. Nu știu de ce mă lovea. Cred că îl bucura suferința mea, era satisfăcut când vedea că tremur de frică și încerc să mă ascund.

MosuM-am îmbolnăvit. Priveam cerul și așteptam să mor. Din când în când auzeam câte o mașină. Aproape că mă bucuram. Dacă sunt stăpânii mei și vin să mă ia la spălătorie ? Dacă mă găsesc bolnav, poate n-or să mă mai vrea. Încercam să mă ridic, dar boala era mai tare.

Vag îmi amintesc că m-a aruncat la gunoi. Încă mai respiram și era grabit să mă scoată din curte, să nu mor acolo. Mai mult nu mai știu. Cred că m-a găsit cineva, m-a dus la doctor și pe urmă m-a adus la adăpost. Atunci mă gândeam că nu toți oamenii sunt răi și nepăsători. Cum n-am avut norocul să găsesc și eu un om care să mă vrea ?

Acum, nu mai vreau nimic. Nici nu vreau sa-mi amntesc toate astea. Doare prea rău. A,… nu mai sunt Baiatul. Oamenii de aici îmi spun Moșul. Cred că știu și ei că mai e puțin și mi-am ispășit viata.

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu