Mili

Mili

Mili

Primii mei ani de viață au fost luminați de „mama”. Cât de fericite am fost amândouă!

Avea părul alb și ochii albaștri, mergea nesigur sprijinită într-un baston. Avea un zâmbet care îmi încălzea inima. Mirosea a dragoste și a bunătate. Parcă îi aud și acum vocea blândă:

„Mili, Mili, câtâ bucurie mi-aduci tu mie, fetițo! Câtă recunoștintă e în ochișorii tăi! Nu-mi vine să cred cât ești de cuminte și ascultătoare! Am crescut copii, am crescut nepoți. M-au uitat. E normal să fie așa. Puii zboară din cuib. Fiecare are viața lui, obligațiile lui. Cine sa-și mai amintească de o batrână care nu folosește nimănui? Tu, Mili, est bucuria batrâneților mele, tu îmi îndulcești singurătatea. Înainte să vii tu, aproape că nu-mi venea să mă mai ridic din pat. La ce bun? Cui îi păsa? Acum, trebuie să mă scol de dimineată. Mili trebuie să mănânce, Mili trebuie să iasă în curte. Tu ai dat sens vieții mele; cineva are nevoie de mine”.

Un singur gând o înnegura și îi înroura ochii: „Când o să mor, ce se va întâmpla cu tine?”

Nu prea înțelegeam ce vrea să spună. Mă întristam și eu și mă culcam la picioarele ei.

Într-o dimineată a căzut în bucătărie. Stătea cu ochii închiși și nu voia să vorbească cu mine. Am pupat-o, m-am culcat pe ea s-o încălzesc, mi-am bagat căpșorul sub mâna ei. Am plâns, am rugat-o să nu fie supărată pe mine. I-am promis că n-o să mai stric florile, că nu mai fac pipi în bucătărie. I-am promis că nu mai fac pipi deloc.

Pe urmă, am înțeles ca s-a întâmplat ceva rău. Am lătrat ore în șir și am alergat prin curte. Am încercat să deschid poarta, am urlat, am vrut să sar gardul. Trebuia să cer ajutorul oamenilor.

Spre seară a venit o mașină mare, albă. Mama era nemișcată în bucătărie. N-am înțeles de ce au băgat-o într-un sac negru. Au luat-o cu ei. Dacă mama nu putea să fie cu mine, o să mă duc eu după ea. Am urmărit mașina aceea, am alergat pană când mi-au sângerat lâbuțele.

Mașina a oprit într-o curte mare. Pe mama au dus-o în casă. Pe mine m-au gonit. Am hotărât să nu plec de acolo. Cel mai bine era s-o aștept pe mama. Vom pleca acasă împreună, cand va ieși din casa aceea.

Au trecut multe zile. De mâncare îmi mai dădeau oamenii miloși. În zilele cu ploaie, refuzam să mă adăpostesc. Dacă mama iese si nu mă găseste? De fapt, nu e decât puțină apă. Ce-o mai necajeam pe mama cand voia sa-mi facă băiță. O dată am fugit prin toată casa cu tot clăbucul pe mine. Am udat toate covoarele. Of, de-ar veni mama, aș sta sa-mi faca baie în fiecare zi!

Pe urmă a venit ninoarea. Tot n-am plecat. Blanița îmi era plină de țurțuri. Mă înjunghiau labutele de ger. Mă încălzea speranța că mama o să vină și vom merge acasă la noi. Oamenii mă băteau, m-au atacat și niște câini. Mi-era din ce în ce mai greu. Pe urmă am simțit niște mișcări în burtică. La început erau foarte slabe. Pe urmă au devenit ca niște zvâcniri. Urma să am pui. Îmi trebuia un loc liniștit unde să-i aduc pe lume.

Am plecat la căsuța noastră. Mama va veni și mă va ajuta să-i cresc. Poarta era încuiată. În curte erau munți de zăpadă. Cu greu am reușit să ajung lângă casă . Eram slăbită de atâta drum. Mi-era foame, mi-era sete. Totul se învârtea cu mine. Simțeam picoarele moi, tremurând. Am reușit să intru în beci.

Acolo s-au născut puii mei: firavi… neajutorați … căutau să sugă. Cu un ochi plângeam, cu un ochi râdeam. Aveam în suflet atâta bucurie si atâtea durere! I-am adus pe lume și nu puteam să fac nimic să-i ajut. Ceva mâncare am găsit în beci. De sete lingeam zapada. Dar nu prea aveam lapte și-i simțeam slăbind in fiecare zi. Îi spălam, îî mangâiam, dar asta nu era de ajuns. Ce să facă ei cu dragostea mea, când lor le trebuia hrană? Au murit pe rând. De ce s-au născut, dacă viața lor a fost atât de scurtă? N-au greșit cu nimic. De ce-au plecat atât de repede de lângă mine? Am apucat să le văd ochișorii care implorau ajutor. De ce n-am putut, Doamne, să fac nimic pentru ei?

Într-o zi, poarta s-a deschis. Mi-a zvâcnit inima de bucurie. Cu mare greutate am reușit să deschid ochii. Nu era mama. Erau doi bărbați care m-au bătut și m-au gonit. Nu aveam putere nici să latru. Nici să merg nu puteam. M-am lăsat încet pe pamânt. Mi-aș fi dorit să mă înghită. Mi se părea că moartea ar veni ca o izbavire.

N-am murit. O fată m-a adus la adăpost. Sunt bine, am mâncare, sunt adăpostita de ploaie și vânt. Oamenii m-au îngrijit și m-am făcut bine.

Dacă cumva o vedeți pe mama, vă rog sa-i spuneți că sunt aici. Plâng când mă gândesc că mă caută. Și ca s-o recunoașteti, va spun că e cea mai bună mamă, are părul alb-alb, ochii albaștri și cel mai frumos și cald zâmbet. Merge mai greu, se sprijină într-un baston.

Dar sigur va veni să mă ia.

 

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu