Griuta

Griuta

GriutaCatelusa aceasta se afla la Centrul Teritorial Veterinar sector 2. Povestea este imaginara, dar nu pot spune ca nu are legatura cu realitatea.

Despre primele zile din viata mea nu pot sa va spun nimic. Nu-mi amintesc. Am fost aruncata la marginea unei paduri intr-o punga de plastic legata la gura. Eram impreuna cu fratii mei. La inceput a fost foarte cald, ne sufocam. Fratii mei se zbateau, am plans, am sperat intr-o minune. Pe urma s-a facut liniste, ma ardea pieptul, ochii imi erau impaienjeniti. Stiam ca e sfarsitul.

Am auzit pasi care se apropiau. Erau pantofi scalciati si rupti. Nici pantalonii nu pareau sa fie mai buni. Imi amintesc vag… maini mari care m-au cuprins cu grija…

Mi-a fost frica sa deschid ochii. Nici nu cred ca mai aveam putere. L-am auzit spunand: “Vai, saracii catelusi sunt morti cu totii”. “Nu pot sa cred ca oamenii au devenit fiare, ca nu mai au mila”. Am scancit usor: mi-era frica. S-a aplecat asupra mea si mi-a zis: “Tu mai traiesti, Amarato?!” Si Amarata mi-a ramas numele. M-a bagat in buzunarul de la piept. Era cald si ii simteam inima. Omul asta avea o inima mare cat tot pamantul. Dar, in afara de suflet bun, nu avea nimic pe lumea asta.
Asa mi-a spus: “Ce sa fac eu cu tine, Amarato ?” “N-am unde sa ma duc, n-am ce manca, caine imi mai trebuie?” “Dar, cum sa te las sa mori? Cel mai rau e cand pe lumea asta nimeni nu te vrea”. L-am privit cu ochisori plini de speranta “Ne vom avea unul pe altul. Vom imparti durerea-n doua”. 

In vara aceea am dus-o bine. Locul meu era in buzunarul de la piept. Aduna sticle de plastic si le vindea. In zile bune, aveam chiar si cate o bucatica de salam. In zile rele, imparteam bucatica de paine. Ne culcam tristi, ma ghemuiam la picioarele lui. Ma mangaia si imi spunea: “Lasa, Amarato, nu suntem nici asa fericiti, nici asa nefericiti, pe cat credem. Bine ca suntem sanatosi”. 

Erau momente cand ma mangaia, dar sufletul lui calatorea departe, departe. Il simteam doborat si ma straduiam sa-l inveselesc. Faceam tumbe, alergam, il muscam usurel de mana. Odata am gasit o carpa si o scuturam cu gurita. L-am auzit razand: “Ei, fetito, trebuie sa faca cineva curat la noi in casa. Ne lipsea o mana de femeie”. Cred ca a fost singura data cand l-am auzit razand.

Pe urma a venit toamna. Zile intregi ploua, mergeam pe langa caruciorul in care aduna sticle. Nu mai aveam loc in buzunar. Crescusem. Sticlele erau din ce in ce mai putine si painea din ce in ce mai rara. In multe seri ne-am culcat nemancati. Am gasit adapost intr-o casa parasita. A botezat-o “cotetul nostru”. Am trait seri triste. Ne chinuia foamea. Au fost si seri cand aveam paine si era bine cand ne culcam satui. Ne lipeam unul de altul sa fie mai cald. Daca ma simtea tremurand, imi tinea in palme labutele inrosite si ma invelea cu haina lui. In serile acelea mi-a povestit toata viata lui: vise spulberate, dureri inabusite, tradari, multe tradari. Oamenii pe care i-a ajutat, i-au sarit primii in gat, oamenii carora le-a dat, s-a gabit sa-i ia.

GriutaMa cuibaream la pieptul lui. Stiam ca intelege: “Eu te voi iubi mereu si n-am sa te parasesc niciodata. Nu-mi pasa daca esti frumos sau urat, bogat sau sarac, tanar sau batran. Mi-e de ajuns ca esti Omul Meu”. 

Au trecut cativa ani. Verile ne era prea cald, iernile rabdam de foame si de frig. Cu cat drag imi amintesc ce anii aceia. Intr-o dimineata n-a vrut sa vorbeasca cu mine. Statea cu ochii inchisi si nu se misca. Am sarit, l-am impins, am bagat boticul sub el sa-l ridic. Degeaba. Am plans, l-am latrat. Degeaba. Am iesit in strada sa caut ajutor. Au venit oameni si o masina alba. Am crezut ca sunt hingherii, dar mirosea altfel. Nu ma mai temeam de nimic, nu mai aveam ce sa pierd. Masina a plecat cu Omul Meu. Am urmarit in goana masina aceea. L-au dus intr-o casa mare. Am inteles ca era un “spital”. Am stat in curte zile intregi. A plouat, dar nu m-am indurat sa plec. Oameni rai m-au gonit, dar m-am intors si am asteptat. Uneori am primit o bucatica de paine. Alteori, un picior in coaste. Tot n-am plecat.

Intr-o zi a iesit o masina mare de la subsol. Mirosea a Omul Meu si am urmarit disperata masina. Nu trebuia cu nici un chip s-o pierd. Altfel, el ar fi crezut ca l-am parasit. Numai oamenii uita, numai oamenii mint, numai oamenii inseala.

M-a lovit o masina. M-a aruncat langa un gard. Nu stiu cat am zacut asa. Cand mi-am revenit, ma durea rau o manuta. Am plecat asa, schioapa, sa-mi caut omul. Am ratacit zile in sir. Nu ma durea manuta, ma durea sufletul. Am fost si la spital, dar nu mai era acolo. L-am asteptat zadarnic si “cotetul” nostru. Intr-o zi n-am mai putut sa ma ridic. Poate asta era izbavirea.

Chiar si moartea era mai buna decat singuratatea.

Am simtit o mana pe cap. Nu-mi mai pasa. Daca nu era Omul Meu…

Am ajuns la adapost. Mi-au zis Griuta. Manuta s-a prins rau. Schiopatez. Sunt catei multi si ma inteleg bine cu ei. Am acum mancare in fiecare zi, am adapost si sunt iubita. Dar plang in sufletul meu de cate ori vad o sticla de plastic.

 

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *