Gabita

Gabita

GabitaO mâna mare și rea m-a smuls de lângă mama. Mi-era frică. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă, nu puteam să scap din strânsoare. Atârnam. Nu puteam nici să plăng.
Mama a început să latre, s-a repezit la om, a încercat sa-l oprească, sa-l muște de picioare. I-am văzut ochii plini de lacrimi și am auzit cum îi pârâiau coastele când a lovit-o cu piciorul. Am vazut-o desprinsă de pamânt și aruncată într-un gard. Am simțit mirosul de sânge.

Pe urmă m-a aruncat într-o mașină fără să-i pese că mă doare. A plecat grăbit și era supărat că n-a putut s-o lovească mai tare pe mama. Ea a rămas pe locul acela latrând, plangând cu moartea în suflet. O auzeam din ce în ce mai slab şi disperarea mea creştea.

Acasă ne aştepta un copilaş. Mie-mi plac copiii, speram că o sa ne jucăm împreună. Am facut câţiva paşi destul de nesiguri. Mama copilului a venit in fuga:
– „Eşti nebun, ce e cu javra asta aici? O sa-mi umple casa de purici. Are microbi, o sa-mi îmbolnăvească copilul!” 
– „Lasa-l, dragă, l-am adus ca se se joace asta micu”.

Aş fi vrut să le spun că nu sunt o jucărie, ca sunt şi eu un copil, ca mama mea plange după mine, că e rănită. N-au vrut să ştie că am suflet, aşa cum n-au înţeles cât de dureroasă a fost pentru mine şederea în casa lor. Fiecare atingere a copilului era o durere mare. Ma strangea de năsuc, mă tragea de coadă, îmi lega sticle de plastic de gât.

GabitaM-am ascuns sub o canapea și de acolo mă scoteau lovindu-mă cu un baț. Am ieșit noaptea sa manânc și nu știu cum de s-a făcut că am udat covorul. Jur ca n-am vrut! Aș fi vrut să fiu drăgălașă, mă visam cu o fundă mare la gât în brațele copilului. Eram infometată, cu corpul măcinat de durere – mama copilului m-a bătut rău și a amenințat că mă aruncă afară. Ochii imi lăcrimau, ma durea fiecare oscior. Mergeam cu greutate, cu urechile vâjâind. În urmă doar cu câteva zile eram un pui fericit care se juca cu mamica lui. Mama!!!???

Într-o zi copilul m-a apucat de gât și m-a strâns tare. Am simțit o durere mare în piept. M-am repezit cu dințișorii în mâna lui. Mâna mare și rea m-a zmucit. Am înschis ochii. Asteptam să mă omoare. „L-am auzit spunând că trebuie să-și apere copilul”. Era dreptul lui să-și apere puiul. Doar mama n-a avut dreptul să mă apere pe mine.

M-am trezit singură, în stradă. Am decis să plec să o caut pe mama. Oamenii treceau pe stradă nepăsători. Mânați de treburile lor, aproape nu mă vedeau. Mă feream de ei cât puteam.

Intr-o zi am întălnit un câine mare, negru. Am vrut să mă ascund de el, mi-era frică. Cred că cel mai des în viața asta am simtit teama – ghimpe împlântat în inima.

Gabita– „Unde ai plecat, domnișorico ? ”
– „Merg s-o caut pe mama”. Aveam un glas mic, tremurat.
– „Daca nu vă mai astâmpărați, voi, puii, și plecați hai-hui prin lume?! Unde vrei să te duci? Nu vezi în ce hal ești? Unde e mama ta? Unde o putem gasi?”
– „O cheamă Mama, e cea mai frumoasă și cea mai bună mamă și locuiește într-o poieniță”.

S-a întors cu spatele. Nu voia să-i simt înduioșarea. Mi-a adus o bucățică de pâine, masa lui săracă. M-am culcat pe el să mă încălzească. Așa faceam cu mama. Mama!!!???

Am stat câteva zile cu el. I-am spus ca la început mi-a fost teama să nu mă muște. „Prostuță mică, n-ai știut că niciodată un câine adult nu atacă un pui? Un câine-băiat nu atacă niciodată un câine-fetiță?” De unde stiu? Mama n-a avut timp să mă învețe toate astea. A fost atât de brutală și de neașteptată despărțirea noastră!

Am plecat după câteva zile. Mă simțeam mai bine. Și iar am avut parte de o întâmplare groaznică.

Undeva pe un câmp era o cățelușă cu pui. Nu m-a lăsat să mă apropii de ei. Am înțeles că se temea pentru viața lor și am plecat. Intr-o clipă s-a dezlănțuit iadul: mai mulți bărbați cu bețe și fiare o alergau pe biata mămică. Am văzut cum o strângeau de gât, cum au tăvâlit-o. Am simțit iar miros de sânge. Așteptam să vină rândul puișorilor. Nu… Doamne, nu… nu lasa să se întâmple asta …! Au urcat-o într-o mașină mare, alba. Erau mai multe mașini. Ce-ar fi putut să facă, biata, împotriva atâtor oameni ? Și totuși… când a văzut hingherii și-a împins cu botul copilașii într-o groapă. Pe urmă, i-a acoperit cu frunze uscate. Și a ieșit măndră în fața hingherilor. A fugit cât a putut. Fiecare pas îndepărta hingherii de puii ei. I-am vazut ochii si i-am citit gândul: „V-am dat viață a doua oară. Să aveți o viață frumoasă !”.

GabitaAș fi vrut să ajung la pui. N-am mai putut. Mi-era rău. Mă gândeam că vine moartea ca o izbăvire. Imi aduc aminte foarte puțin… oameni, mirosuri ciudate pe care nu le mai simțisem. Mâncare. Nu voiam să deschid ochii. Mi-era frică.

Pe urmă, am înțeles că am fost bolnavă rău. Am fost salvată și adusă la adăpost. În cușcă am întâlnit-o pe Sofica. M-a iubit din prima clipă. Are cam trei anișori, dar e foarte mică. Am întrebat-o dacă n-o cunoaște pe mama. Nu, n-o cunoaște. Mi-a povestit că a avut și ea pui și i-a văzut murind unul câte unul. Nici laptele, nici dragostea, nici plânsul ei disperat nu i-a putut salva. Plangeam de mila puilor. Mi-a pupat lacrima și a pus capul pe mine. Mi-a pus numele Gabita.

– „Mama !!!??? ”
– „Copiii mamei…!!!??? Puișorii mei…???!!! ”

 

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *