Frida, caţelul lacrimilor mele

Frida, caţelul lacrimilor mele

 

Frida - poza de buletin

Frida – poza de buletin

De când am venit aici am un nume: Frida. Singură am venit în poarta adăpostului. Adică, nu singură… am adus în burtică cinci puişori. Eu însămi eram destul de mică, m-am speriat rău când am simţit acei mugurei prinzând viaţă.

Viaţă… ce cuvânt mare, ce suferinţă, câte dureri, ce zădărnicie! Erau puişorii mei şi îi iubeam… alţi pui care s-au născut doar ca să moară.

Cum sa-i feresc de ploaie şi de vânt? Eu însămi n-aveam un adăpost. O sa-i chinuiască şi pe ei setea şi foamea. Stiţi cât e de dureroasă foamea? Simţi un foc care-ţi arde măruintaiele, tot ce te înconjoară devine neclar, picioarele devin moi şi nu te mai ascultă.

Fusesem părăsită pe un camp şi alergam să găsesc un loc pentru puişorii care urmau să vină… curând, foarte curând. În străfundul sufletului mijea o speranţă cât o gâmâlie de ac: omul care să simtă milă, omul care să mă ajute. Aşa ne minţim noi, câinii. E speranţa care ne dă putere şi ne luminează zilele amărâte şi care, cel mai adesea, nu se împlineşte.

Cât de greu e să simţi că nimeni nu te vrea! Ce dureros e când ţi se scurge viaţa şi nimănui nu-i pasă de suferinţa ta! Ti-e sufletul izvor de dragoste… dar nimeni n-are nevoie de ea. Murim şi moartea vine ca o uşurare, e sfârşitul unui drum plin de durere şi dezamagire. Moartea cel mai adesea e o izbăvire.

Mi-a spus mie o căţeluşă bătrână: “omul tău, fetiţo, este doar un vis. Oamenii au grijile lor, durerile lor. Cui sa-i pese de un câine ? Dacă mori, s-ar putea să nu observe nimeni”.

Puii Fridei: Linda, Marco, Carlos, Cara si Cora

Puii Fridei: Linda, Marco, Carlos, Cara si Cora

Voiam să-mi cresc puiuţii. Stiam că vor fi cei mai frumoşi căţei din lume. Durerea mă sfredelea. Am ajuns la o poartă. Mai erau acolo căţei… păreau fericiţi. Mirosea a mâncare… Primul pui a venit pe lume în faţa porţii. A venit o femeie şi m-a luat. Mi-era frica… frică pentru mine, frică pentru puişori.

Dacă mi-i omoară ? Cum sa-i apăr ? Ce să fac ? S-o iau la fugă ? Dar dacă o să mă ajute ? Mă temeam şi eram bucuroasă. M-a pus într-o lădiţă şi mi-a adus de mâncare. Abia atunci am înţeles cât eram de flămândă. Poate n-o să mă omoare.

Puiuţii erau atât de mici şi neajutoraţi. I-am spalat, i-am iubit, le-am dat lăptic.

Dumincă dimineaţa am plecat să-mi văd căţeii de la adăpost.
Frida era „cazată” într-o ladiţă cu puişorii lângă ea. Făra ochisori, aveau pozitia aceea vulnerabilă „nu-mi face rau”.

Doamna care-i ingrijeste a luat un puiuţ sa mi-l arate. Biata mămică a intrat într-o panică cumplită, a început să ne pupe mâinile, să plângă, nu mai ştia ce să facă să-şi salveze copilaşii. Ii simţeam neputinţa, disperarea, zbuciumul inimii rănite.

I-am pus mana sub bărbiţă si i-am spus ca nu-i vrem răul, ca o vom ajuta, ca o iubim şi pe ea şi puişorii.

MI-A CURS IN PALMA LACRIMA EI DE MAMA.

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu