Eu sunt fratele Prostălăului

Fratele ProstalauluiŞi eu am fost unul din căţeii parcului. Eu sunt fratele Prostălăului. Nu am un nume al meu. De fapt, nu un nume mi-am dorit… ci un om bun caruia sa-i daruiesc dragostea mea. Imi amintesc în parc cum urmăream toţi stăpânii căţeilor. Nu îndrazneam să-mi doresc nimic… poate o vorbă bună şi o mângâiere. Purtau în lesă căţei de rasă, frumoşi, grăsuţi, răsfăţaţi. Cum să-şi întoarcă privirea către mine: slabănog, temător, mereu pus pe fugă? Mă ascundeam sub bancă şi ascultam cum işi răsfăţau oamenii căţeii. Inchideam ochii şi-mi închipuiam că vorbesc cu mine.

Într-o zi m-am ascuns în iarbă şi am tras cu urechea. Am auzit o poveste pe care n-o pot uita.
“- Dulci, tu când închizi ochi ca să te culci, ce vezi ?
– Ce să văd, tati, urmele paşilor oamenilor de pe stradă, frunzele moarte căzute pe aleile parcului, câte o băltoacă în care s-a strâns apa după ploaie şi în care, dacă mă uit mai bine, văd un alt câine care latră la mine şi eu trebuie, în fond, să-i răspund,, şi câte alte lucruri! Dar tu, tati, ce vezi ?
– Eu, Dulci, îmi văd viaţa, greşelile pe care le-am făcut, încrederea risipită infinit în oameni, dezamăgirile, rănile nevindecate, eu n-am miros, nu pot să adulmec oamenii, Dulci, şi-atunci eu, pentru ei, am fost un vânat perfect.
– De ce nu te iei după mine, tati? Ai văzut cât stau să adulmec de la distanţă un eventual partener de joacă? Şi ai văzut că nu mă apropii de toţi! Răutatea are un miros anume, tati, la fel ca şi prietenia!
– Stiu, Dulci, numai lasă-mă să-ţi spun ceva ce poate tu nu ştii, oamenii nu sunt precum câinii, sunt prefăcuţi. Am văzut odată, Dulci, un căţeluş care era chemat cu vorbă bună de nişte muncitori. Era prea mic ca să poate să-i adulmece pe oameni. În aer mirosea a bere.

Fratele ProstalauluiEra o zi ploioasă. “Hai, cuţu, cuţu … hai la nenea!”, spunea omul cu bască pe cap, întinzând mâna spre bietul câine ca şi cum ar fi avut în ea ceva de mâncare. “Hai, cutu,cuţu … hai, curaj … hai, vino că nu-ţi face nenea nimic”. Murat de plaie, căţeluşul se apropie cu teamă, dar şi cu nădejde, de mâna aceea întinsă a omului în care credea că este mâncare. Se citea în ochii lui cumplita singurătate în care se născuse şi în care trăia. Prin blana udă i se citeau coastele corpului său flâmânzit. Lăbuţele înaintau încet pe drumul noroios plin de apă. Corpul lui părea paralizat de o frică veche. Se uita cu ochi speriaţi, dar totuşi plini de nădejde la omul care îi spusese “cuţu… cuţu… hai curaj, că nu-ţi face nenea nimic!”.

Omul acela îi promisese ceea ce nu-i promisese nimeni, că nu-i face niciun rău şi că îi dă de mâncare. Nimeni până atunci nu se purtase cu el aşa şi, de aceea nu avea încredere. Şi, totuşi, Dulci, el spera.

– Hai, cuţu, cuţu! Spuse din nou nenea cu şapcă, întinzând mâna către el.
Căţeluşul îi vedea picioarele cum se legănau uşor. Cizmele pline de noroi, murdare, se lipeau se scufundau în noroiul străzii. Vedea picioarele de la masa de lucru improvizată, unde erau sticlele de bere.

– Azi şi-au luat salariul! strigă o femeie, din mers.
Avea şi ea cizme de cauciuc. Se târa greu prin clisa drumului înfundat de ploaie.
– Iar s-au îmbătat! Spuseră cizmele cu fusta. Acum, mai mult ca sigur, îşi vor face de cap! 

Caţeluşul înainta prudent, cu urechile pleoştite şi cu corpul stăpânit de un tremor nervos.
– Hai, cuţu, cuţu, cuţu, să-ţi dea nenea ceva de mâncare! Hai că nu-ţi face nenea nimic.

Muzica tare din baraca muncitorilor ţâşni printer cizmele pline de noroi ale oamenilor şi pentru o clipă îi asurzi.

Fratele ProstalauluiSe apropie, adulmeca mâna goală şi atunci şi-a dat seama că omul acela îl minţise. Dar acum totul era prea târziu. O durere sfâşietoare îi fulgeră tot trupul. În cap simţăi o ţiuitură cumplită. Căzut în noroi, cu boticul în apa murdară, nu mai mişca. În locul fricii care până atunci îi facuse tot corpul să tremure, acum se aşternu o linişte senină. Parcă dormea. Nu-i mai era foame. Părea împăcat cu altă lume. Apoi, ca din senin, un tremur îi străbătu trupuşorul firav. Era ca un suspin. Pământul se înfioră. Primea o altă viaţă.

– Bă, da’ ce l-ai păcălit, se auzi o voce răcnită dintr-o pereche de cizme innoroiate.
Prietenii omului care-l ademenise pe căţeluş promitându-i ceva de mâncare şi care îl lovise pe neasteptate cu o rangă de fier în cap se bucurau de ceea ce-au văzut. Oamenii sărbătoreau moartea căţeluşului ca pe o mare izbândă. 

– Mai adu, bă, nişte bere, că abia acum ne simţim bine! Urlă o altă pereche de cizme plină de noroi.

Cel care-l lovise pe căţeluş avea în ochi strălucirea unei victorii. Victoria lui, în schimb, zăcea acum la pământ privind undeva, departe, dincolo de noroiul umed, cu ochii îngheţaţi de moarte.

Ştii, Dulci, de ce ţi-am zis povestea? Pentru că în viaţa asta de multe ori s-a comportat cu mine ca muncitorul acela cu căţeluşul nevinovat… “Hai, cuţu, cuţu, vino la nenea, că nu-ţi face nenea nimic”.

Pe urmă am afat că pe tăticul lui Dulci îl cheamă Dan Puric.

 

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu