Craciunica

Craciunica

CraciunicaPovestea Craciunicai

Era noapte. Era frig. Ploua…? Ningea…? Catelusa nu-si dadea prea bine seama. Nu intelegea de ce e acolo, cum de e singura, uda, flamanda si murdara. A avut o casuta, era cald si bine. Avea un vas rosu plin cu mancarica … unde sunt toate astea ? De ce ? Numai la gandul mancarii, stomacul i s-a strans dureros.

A plecat impreuna cu stapana la “plimbare”… unul din cuvintele cele mai dragi. Ea stia ca “plimbare” inseamna joaca, topaiala, bucurie…

Dintr-o data s-a trezit singura. Nu se poate! Ea o insotea pe fetita peste tot, era “umbra ei”. Ar fi fost in stare sa-o apere si de ploaie, si de vant. Au crescut impreuna. Cand fetita invata, statea linistita sub birou, sa nu deranjeze. Se ghemuia la picioarele ei si se facea ca doarme. Era asa de liniste si asa de bine! In casa mirosea a fericire. Cand fetita pleca la scoala, o astepta lipita de usa. Asculta incordata asteptand sa auda pasii dragi.

Fetita s-a urcat in masina si a plecat. “M-a uitat aici”. Cu capul in piept a inceput sa alerge. Respiratia era din ce in ce mai grea. Simtea o durere mare in piept. Picioarele, rosii ca focul, deveneau din ce in ce mai grele. Nu mai simtea pamantul. Parca alerga prin nori. Ochii au inceput s-o injunghie. Da, da, nu mai vedea bine. Masina se facea din ce in ce mai mica… a disparut.

CraciunicaSe lasa seara. Gerul musca din ce in ce mai tare. “Eu stau aici si fetita ma cauta, poate plange dupa mine”. Intr-o goana disperata a pornit in intampinarea ei. “Unde-o fi ?” “Poate s-a ascuns dupa copaci”. Nu, n-a gasit-o. Nici aerul nu mai pastreaza mirosul ei. Si-a dat capul pe spate si din toata fiinta rascolita a iesit, asa cum iese sufletul, un urlet prelung de jale, de suferinta, de disperare. Ar fi trebuit sa simta o usurare… Dar nu, durerea se revarsa ca o apa murdara.
A plecat iarasi s-o caute. Crengile goale se intindeau ca niste degete negre, gata sa insface, sa raneasca, sa zgarie. O mana a tras-o inapoi. Cu respiratia taiata, n-a putut nici sa scanceasca: “Nu!”. Ar fi vrut sa strige… dar n-avea voce. Cu greu si-a adunat tot curajul. A intors capul sa ceara indurare. Poate “monstrul” va avea mila. Of… ce sperietura… era o tufa de trandafir.

Acasa era ora mesei. Ce de mirosuri, ce de bunatati! A inteles ca va veni Craciunul. Asta inseamna carnati, si cozonaci, si brad impodobit. De n-ar fi foamea asta ingrozitoare! N-a stiut pana azi ca foamea doare. A iesit din parc. Poate o sa gaseasca casa ei. O sa-l roage pe Mos Craciun s-o ajute sa gaseasca casa si pe stapana ei.

Pe strada se simte miros de mancare. Se va duce intr-acolo. Poate… o bucatica… oricat de mica… Trebuie sa fie tarziu. Strada e pustie. Oamenii si cateii lor sunt acasa. Cat de mult doare amintirea… ACASA…! Acum isi aminteste ca i-a auzit pe oamenii ei spunand ca Mosul va aduce un “caine de rasa”. Mosul e bun. Mereu punea sub brad jucarii. Poate o s-o ajute sa-si gaseasca casuta.

CraciunicaSe apropie niste pantofi. Asteapta cu respiratia taiata. Vai… au fost niste pantofi rai. Ce tare doare lovitura! Acasa toti oamenii poarta pantofi buni. Niciunul n-a lovit-o vreodata. Cand era mica dormea in pantofii tatalui. Pe urma, cand a crescut, dormea cu pantoful fetitei intre labute. Pastra mirosul EI, catelusei ii placea asta.

Sleita, s-a culcat langa un zid. Zapada se asternuse peste tot. Ar vrea sa doarma, sa doarma si sa nu se mai trezeasca.
Ce se intampla ? De ce ma ia omul asta ? “Nu-mi face rau, te rog!”. Si pe urma, un val de caldura…

S-a trezit intr-o casa, apoi a fost dusa intr-o curte cu multi catei fericiti. Acum se numeste Craciunica. Mosul i-a daruit VIATA.

 

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *