Cora, o poveste des intalnita in Romania

Cora, o poveste des intalnita in Romania

Mă cheamă Cora şi pentru mine stăpâna a plătit bani, adică eu am fost cumpărată. Aveam o sumedenie de acte din care reieşea că sunt de “rasă pură”. Am fost adusă acasă pe o perniţă de catifea, într-o maşină mare şi luxoasă. Primele luni, atât cât pot să-mi aduc aminte, au fost un vis frumos, prea frumos să poată fi adevărat. Când povestesc căţeilor din adăpost, mă privesc zâmbind şi cred că râd de mine. Ei nu mă cred.

Am înţeles că voi fi căţelul unei fetiţe, că ne vom juca împreună, că vom face plimbări şi-i voi fi cea mai bună prietenă. Toată lumea mă răsfaţa şi mă iubea. Mă urmăreau atent, primeam păpică bună şi eram mereu ţinută în braţe. Aveam un coşuleţ căptuşit cu mătase şi la gât purtam un lanţişor de argint. Ce funde frumoase, ce jucării aveam...!

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!

Vestea a venit ca un trăznet: “nu e de rasa pura, e o javra”. Probabil că asta e o vină mare, nici eu nu ştiu prea bine ce înseamnă. Probabil că e ceva foarte rău pentru că m-au alungat fără milă. Unde era să mă duc, ce era să fac? Am plans, m-am rugat, am cerut iertare. Le-am spus că n-am să mai fac pipi in casă, că n-am să mai fac pipi deloc, niciodată-niciodată. A fost singurul lucru pentru care m-a bătut menajera. In curtea aceea mare cu pavele scumpe si gazon nu mai era loc pentru mine. Am stat mult timp la poarta. M-a plouat, m-a bătut vântul. Nu plecam. Mergeam şi mâncam de la gunoaie. Cînd aveam noroc, găseam câte o cojiţă de pâine. Mâ întorceam apoi, asteptând îndurarea.

Apoi a venit toamna. Zilele erau din ce în ce mai scurte şi mai reci. Picăturile de ploaie le simţem pe trupuşorul slăbit ca pe nişte împunsături. Boschetul care-mi fusese casă îşi pierdea frunzişul. Într-o zi din maşină a coborât un alt căţel. Îl priveam prin gard şi ştiam că va sta pe perniţă de catifea. .. că va purta la gât un lanţ de argint. Plângeam şi simţeam că totul s-a sfârşit.

S-a apropiat de mine un câine mare şi lătos. Tremuram de frică, asteptam cu inima stransă sfârşitul. A venit lângă mine, m-a mirosit… Asteptam să-I simt colţii strapungându-mi carnea. Nici să plâng nu mai puteam. Am încetat să mai respir… am închis ochii … I-am simţit limba caldă pe căpşorul meu. Mă pupa şi mă mângâia cu vorbe dulci. “Ce faci aici, puişorule ? Eşti moartă de frig… nu ţi-e foame? Eşti udă până la piele… A îngheţat şi sufletul în tine”. Am plecat cu el. Mi-a dat ceva de mâncare şi m-a culcat la pieptul lui să mă încălzeasca. II simţeam inima bătând. Simţeam cum mă cotropeşte o căldură blândă.

Au urmat nişte zile foarte frumoase. Colindam împreună străzile căutând mâncare. M-a învăţat să mă feresc de maşini, imi spunea că pot să mă omoare. A râs de mine când I-am povestit că mă plimbam cu o maşină mare şi luxoasă. Eu – mi-a spus într-o zi – n-am avut niciodată stăpân pentru că nimeni nu m-a vrut. Stii tu, puiule, că niciodată nu mi-am auzit o vorbă buna, că mi-as da viaţa pentru o mangâiere? Oamenii pe care i-am întâlnit în viaţa mea m-au lovit, m-au bătut, m-au alungat. Nimeni n-a vrut să vadă în ochii mei implorarea mută. “Ia-mă cu tine şi am să te slujesc cu credinţă până la sfârşitul vietii”.

A fost o iarnă grea, cu zăpadă multă. Din ce în ce mai greu găseam bucăţica de pâine. Dormeam mult ca să nu mai simţim foamea. Aveam un culcuş pe un teren viran. Intram acolo printr-o spărtură a gardului. Dimineţile se mai aventura să caute mâncare. Nu voia să mă ia cu el, zicea că e prea frig. Cel mai adesea venea fără nimic. Imi spunea poveşti despre mâncare multă şi bună – mâncare pe care o vom găsi la primăvară.

Apoi au venit hingherii. Au înconjurat locul şi au început să ne caute. Prietenul meu a înţeles că n-avem scapare. M-a pupat pe frunte şi mi-a spus să nu părăsesc ascunzătoarea orice s-ar întâmpla. Ii simt rasuflarea caldă si lacrima din glas: “Poate tu o să ai mai mult noroc, puiule!”. N-am văzut prea bine ce s-a întâmplat. Când pe seară am avut curajul să ies, zăpada era plină de sânge. De ce-au făcut oamenii asta? De ce ne urăsc atât de tare cand noi ii iubim? Nu l-am auzit lătrând niciodată, n-a făcut rău nimănui. Se furişa totdeauna sfios pară ispăşindu-şi vina de a se fi născut. Ce aveţi cu noi, de ce ne vreţi moartea? Chiar credeţi că lumea voastră, a oamenilor, ar fi mai bună fără noi? Deveniti din ce în ce mai răi, mai uscaţi, mai lipsiţi de sentimente. Nu mai aveţi nevoie de dragoste, nu ştiţi ce e prietenia, nu mai simţiţi nevoia să ocrotiţi pe nimeni. Deveniţi goi pe dinăuntru, oamenilor! Vă închinaţi doar la Zeul Ban, uitând că ceea ce contează cu adevărat în viaţă nu se cumpără cu bani. Doar stelele sclipeau tăcute: “Ai dreptate, ai dreptate, ai dreptate”.

Am rătăcit câteva zile fără rost. Eram zdrobită de durere, flamândă şi bolnavă. M-a găsit o fată şi m-a adus la adăpost. Sunt aici căţei mari, câţei mici, căţei de toate culorile. Mereu mă gândesc la prietenul meu. Nu cred că a avut un nume. Visa o căsuţă numai a lui şi un om pe care sa-l iubească şi să-l slujească cu credinţă. In lumea de azi numai câinii mai ştiu ce înseamnă dragostea şi recunoştinţa.

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!

Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *