Clăpăuga

Clăpăuga

ClapaugaCatelusa se afla la Centrul Teritorial Veterinar sector 2. Se numeste Clăpăuga. Ca orice catel fară stăpân, are o poveste tristă.

„Întotdeauna m-am temut de oameni. Am aflat povești despre caței de casă care dorm pe perne de catifea. Oare or fi existand cu-adevărat ?
Am vazut cateii de curte: aveau cotetul lor cu paie uscate, un om bun care le dadea de mancare…

Eu, de când mă știu am trăit pe stradă. Fiecare om pe lângă care treceam m-ar fi putut lovi. Am învățat să mă feresc din calea lor. Bucățica de pâine era rara, mâncam când o gaseam. Mă bucuram de ea, dar mi se strângea inima fiindcă nu știam când o să mai găsesc alta. Foamea ca foamea, setea mă dobora. Am trăit veri lungi, am suferit îngrozitor de sete. Fericirea ar fi însemnat o picătură de apă. Nici iarna nu-mi era mai bine. Mereu blâniţa îmi era uda, stomacul dureros de gol, picioarele îngheţate.

Foarte rar câte un om m-a învrednicit cu o privire: nu sunt ceea ce se numeşte un caţel frumos. Nu-mi amintesc sa fi primit ceva de mancare, o mângâiere, o vorbă bună. Am primit lovituri nenumărate, pietre în cap, picioare în coaste. Dar, dacă mă gandesc mai bine, cei mai mulţi treceau nepăsători pe lângă mine, aproape că nu mă observau.
Demult-demult o căţelusă bătrână mi-a spus o poveste. N-am uitat-o. M-a urmărit ani de zile, dar nu-i inţeleg nici acum tâlcul.

„Primul câine aflat pe pământ căuta un prieten. Se simţea destul de slab, nu-şi putea apăra puii. A încercat să se împrietenească cu lupul. Acesta avea dinţi puternici şi picioare bune. Când a fost în pericol, s-a apărat şi a pus pe fugă duşmanii. Ursul avea o fortă extraordinară . Nu avea nevoie de ajutor. Leul era agil şi crud, avea dinţi puternici şi ghiare ascuţite. Nu, în mod sigur, se putea apăra singur.

Mergând abătut, câinele s-a întâlnit cu omul. Pericolele îl pândeau la tot pasul, era slab în faţa animalelor salbatice. Când puii omului au fost atacaţi, acesta nu avea nici o şansă. Câinele i-a vestit pericolul, şi-au unit forţele şi au pus pe fugă fiarele pădurii. 

Patru ochi s-au întâlnit. Erau plini de dragoste. S-au întâlnit mâna şi lăbuţa. Câinele a fost rânit grav şi sângera. Omul a fost cel care i-a oblojit rănile şi l-a vindecat. De atunci au rămas împreuna. Câinele -mereu gata sa-si dea viata pentru stapânul său, prieten fidel, iubindu-şi stăpânul mai mult decât pe sine însuşi. Omul – puternic, drept, bun, plin de recunoştinţă”.
Eu cred că este o poveste … doar atât. Din păcate, nu e adevărată. Mereu am căutat „omul meu”. Acum e prea târziu. Sunt bătrână. A fost visul care mi-a luminat viaţa şi mi-a încălzit inima. Cred că m-am minţit ca să nu mor de inimă rea. Un singur lucru vă promit: n-am să spun niciunui căţel povestea asta!”

 

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *