Brasoveanca

Brasoveanca

BrasoveancaDaca-i vezi ochii, n-o mai poti uita. Parcă au topită în ei toată durerea lumii. Nu vine la gard. Nu se ascunde. Așteaptă. Cred că a supt împreună cu laptele mamei dragostea rănită a neamului câinesc.

O cheamă Brașoveanca. Seamănă bine cu un ciobănesc mioritic. A fost găsită la marginea unei păduri împreună cu sora ei. Un om ar fi putut să împiedice venirea pe lume a puilor nedoriți, dar n-a făcut-o. Legea firii și-a spus cuvântul. S-au născut. Același om i-a condamnat la moarte tot pe ei.

Mi-am amintit o întâmplare veche, poate cea dintâi durere.

Tata n-a vrut să spună unde mergem. Încărcase mașina cu saci plini de pâine. Am înțeles că plecăm la drum lung. Ne-am oprit la marginea unei păduri de brazi. În vale se vedeau turmele de oi. Tata a fluierat și au venit câinii. Nu s-au apropiat prea mult. Tata a început să le arunce bucăți mari de pâine. N-am crezut că există pe lume ființe atât de flamânde. Prindeau pâinea din zbor și o înghițeau nemestecată. Aveau o privire hâituită, s-ar fi luat la bătaie pentru o firimitură.

Tata mi-a spus că ciobanii aveau rație de hrană pentru câini. Cu mâncarea aceea creșteau porci pe care-i vindeau. Câinii nu primeau nimic de mâncare. I-am vâzut rozând știuleți de porumb sau mâncând ghindă. „Draga tatei, lăcomia dezumanizează. Nu e totul pe lume să ai bani. Ceea ce e mai important pe lume, nu se cumpără cu bani. Orice rău pe care-l faci în viață, ți se întoarce. Ai în piept o inimă ca să ai milă. Asta e adevarata putere a omului: bunătatea și dorința de a ocroti pe cei mai slabi ca el”.

BrasoveancaAm fost de mai multe ori să hrănim câinii de la stână. De fiecare dată i-am găsit la fel de flămânzi. Pâinea din saci se termina foarte repede. În timp ce hraneam cățeii, ciobanul a fluierat. Ne-au lăsat cu pâinea în mână și au fugit la chemarea stăpânului. Nici chiar hrană nu le mai trebuia. Voiau să fie lângă omul lor, în preajmă la chemarea lui.

În nopțile de iarnă veneau lupii. Secați de vlagă, scheltici, câinii nu puteau să apere stâna. Lupii omorau câte 10-15 într-o noapte. Și mă găndeam ce suflet plin de credință au, daca iși dau viața pentru omul care nu se îndură să le dea o bucațică de pâine. E lacom, e rău, e nepăsător… dar este stăpânul.
Ei nu-și judecă niciodată omul. Tânăr, bătrân, bogat, sărac, grijuliu sau nepăsător, este Omul, rațiunea vieții lor. Spre deosebire de oameni, ei nu uita niciodată ajutorul pe care l-au primit.

Când l-am vâzut prima dată, nu puteam să cred că e adevărat ce văd. Un puiuț plin de râni pe tot corpul. Nu mai avea nici un fir de blană, tot era o rană săngerândă și urât mirositoare. Niște vecini voiau să-l omoare cu lopata. I-am rugat cu lacrimi în ochi sa-l cruțe, am promis că o sa-l duc la doctor. Tratamentul a fost de durată. Vinerea mergeam la injecție. Doctorița l-a botezat “Zuluf”. Încet-încet rânile s-au închis, a devenit un puiuț vesel, jucăuș. I-am găsit stapân și l-am dus la căsuța lui.

Prietena lui a râmas pe stradă. Când l-a văzut urcând în mașină, puiuța aceea mică și timidă a urlat cum n-am mai auzit niciodată un cațel urlând. Cred că a înțeles că se despart. Ea a fost singurul cățel care se juca cu el, care-i pupa rânile ca sa-l ajute să se vindece mai repede. Câteva zile ea n-a părăsit locul acela. A plouat, a bâtut vântul. Ea a rămas acolo cu botul pe labuțe ca să-l aștepte. Ei i-am pus numele “Zulufița”.

Pe Zuluf l-am văzut de câteva ori în anii – mulți – care au trecut. Acum e un cățel aproape bătrân. Toate revederile au fost extrem de emoționante. Se culcă la picioarele mele, mi le îmbrățișează și chițăie ca un cățeluș. “Tu m-ai ajutat când eram pui. Iți mullțumesc că mi-ai salvat viața”.

Și Zulufiței i-am găsit căsuță. Mai ales vara, mergeam s-o vizitez. Locul ei era lângă mine. Când intram la culcare, totdeauna dormea langă geamul camerei mele. S-a întamplat să ploua îngrozitor. N-a plecat de sub geam ca să se adăpostească. Era udă până la piele, labuțele îi erau albe de frig. Era fericită că este lângă mine.

M-a iertat c-am despărtit-o de prietenul ei. Câinele nu te judeca. Te acceptă așa cum ești și te iubește cu credință și recunoștință. 

Draga de Brașoveanca, mi-am depănat amintirile în timp ce o mângâiam. Sunt atâți căței lipsiți de apărare care mor neștiuți prin râpe, prin păduri, fără că mâna omului să-i fi mângâiat măcar o singură dată. M-a privit iar cu ochișorii aceia triști în care parcă se topise toată durerea lumii.

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu