Bella (Cracanica)

Bella (Cracanica)

Bela CracanicaCatelusa este adoptata la distanta si se afla la Adapostul Butimanu (Centrul Teritorial Veterinar Sector 2). Povestea este 100% adevarata.

Eu, catelusa Bella (Cracanica) o sa va spun o poveste frumoasa. Se mai intampla minuni desi “ingerasul cateilor” are multe de facut, mult prea multe, in ultima vreme. Am fost abandonata intr-o curte cu multi catei. Simteam ca ceva nu e in regula cu mine. Nu-mi dadeam seama ce, eram mult prea mica. Imi lingeam piciorusele din spate, nici nu stiu daca ma dureau. Simteam ca acolo “e raul”.

In curte m-am intalnit cu o catelusa mare. Schiopata. Cred ca o durea o manuta. Mi-era asa de frica de ea … Am inceput sa scancesc si ea s-a apropiat de mine.
Sa nu ma bati!” i-am spus cu ochii in lacrimi. M-a pupat induiosata si mi-a zis:
Necajita mica, cum sa te bat?” “Esti asa de bolnavioara!” Atunci am inteles ca nu sunt ca toti cateii, ca n-am avut noroc. Ma privea cu mila.
Ce tare trebuie sa te doara! Pe mine numai uneori ma doare manuta si e tare rau. Eu sunt Griuta. M-a alintat si mi-a spus cuvinte dulci. De emotie nici ea, biata, nu stia ce sa mai spuna.
Mi-e frig si mi-e foame, Griuta. 
Te-as putea invita in casuta mea. Mancare avem din belsug. Dar, trebuie sa anunt Oamenii. O sa-i rog sa te-ajute.
Nu, nu, Griuta, mi-e frica de oameni!
Prostuta mica, nu toti oamenii sunt la fel . Pe pamantul asta sunt si oameni buni.
Si de unde sa stiu eu care sunt oameniii buni?
Ii recunosti imediat dupa felul cum se poarta cu cei mai slabi decat ei: oameni si animale. Si a plecat. Mi-era asa de frica, as fi vrut sa fug. Auzi, sa fug si eu ma taram ca un vierme!

Au venit oamenii. I-a induiosat starea mea. M-au dus intr-o casa mare-mare. Nu mai fusesem niciodata intr-o casa. Am primit mangaieri , vorbe bune si ceva de mancare. Atunci am inteles cat eram de flamanda. Foamea doare. O doamna venea si facea curat si-mi dadea de mancare. O alta doamna venea sa ma mangaie si vorbea frumos. Ii simteam lacrima in glas. Imi spunea ca o sa ma fac bine. Dar nu toti oamenii de aici sunt buni.

Era o doamna pe care am poreclit-o “doamna cu acele”. Ea umbla imbracata numai in alb si era tare frumoasa. Mirosea a ceva care nu-mi placea si ma intepa mereu. Stiu eu de intepat, m-a intepat candva o albina. Ca o albina ma intepa si nu-i era mila ca tremur si plang. Atunci – cu albina – mama era langa mine si ma pupa mereu. Unde-o fi mama ? “Mama …..?!” “Ma-ma … ?!” Nu ma auzea si nu venea sa ma salveze.

Nu mai puteam suporta. Nu stiam cum sa fug. Ce folos c-aveam mancare ? Nu mai voiam sa vad acele! Chiar nu-i era mila de mine deloc? “Lasa-ma sa mor, nu ma mai chinui!” Si intr-o dimineata cand a venit am rupt-o la fuga. AM RUPT-O LA FUGA ! Ma ridicasem pe piciorusele mele! ma ridicasem! Faceam pasi, mici, nesiguri, dar pasi.

Acum fug si ma zbengui toata ziua. Am crescut si oamenii zic ca-s frumoasa. Am fost norocoasa, ce sa zic ? Sunt atatia catei care mor nestiuti in paduri, pe campuri, in rape fara sa fi fost mangaiati o data de om. Si cat de mult iubim oameniii! Visul oricarui catel e Omul Lui. Zau, nu conteaza daca e tanar sau batran, bogat sau sarac, oricum ar fi: e Omul lui si si-ar da viata pentru o mangaiere. 

“Ingerasul cateilor” a fost langa mine, desi are multe de facut, mult prea multe, in ultima vreme! Oameni buni, fiti voi ingerasii cateilor ! Nu va putem rasplati decat cu dragostea noastra. Vad ca in lumea de azi dragostea nu mai are valoare.

Dupa mult timp am revazut-o pe “doamna cu acele”. A intins mana si m-a mangaiat. Ce faci, Bella? Am culcat capul pe mana ei si am pupat-o. Era mana care ma facuse bine.

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu