Băiețelul

Băiețelul

Baietelul

Baietelul

Cu mintea mea de cațel, am înțeles mai greu. Oamenii (deși îi iubesc din tot sufletul) nu sunt toți la fel. Cei mai mulți sunt nepăsători, preocupați doar de problemele lor. Nu vad, n-aud, trec prin viață încruntați și uită să se bucure. Eu cred că li s-a uscat sufletul.

Sunt și oameni răi: urăsc tot ce le e exterior. Poate se simt urâți și singuri. Nu-i iubește nimeni pentru că nu știu să dăruiască nimic, nici măcar un gând bun. Nu știu să se bucure, îi macină neîmpliniri și dureri vechi. Fericirea lor se măsoară în bani, doar ei le ofera protecție și siguranță.

Uită că ceea ce contează cu adevărat în viață nu se cumpără cu bani. Le e frică de viață și fac mereu rău ca să-și demonstreze puterea. Le-ar fi greu să se măsoare cu semenii lor, le e frică de eșec. E mult mai simplu pentru ei să ucidă sau să rănească o ființă fără apărare (un câine, o pisică, un porumbel). Poate că și-ar descarca ura, furia, frustrările și asupra oamenilor – le e frică de lege.

Și mai sunt și oamenii buni. Cu cât sunt mai buni, cu atât sunt mai nefericiți, de parcă ar aduna în suflet toata durerea lumii. Om bun, ai mereu sufletul lovit de neputință, necazurile tuturor sunt și necazurile tale! Că un copil n-are încălțăminte ca să meargă la școală în satul vecin, că o tânără suferă de o boală incurabilă, că niște pui de cățel sunt abandonați la marginea pădurii și sortiți pieirii… toate astea sunt neputințele tale, răni în suflet.

Așa văd eu oamenii cu ochi de cățel prostut. Poate viața e altfel și eu doar atât înțeleg din ea.

Cred că sunt altfel decât toți câțeii; pentru ei fericirea adevarată ar fi să aibă omul lor. Eu am avut și omul meu și curtea mea – totuși am fugit. Obișnuia să mă țină legat și era extrem de dureros pentru mine. Aveam un lanț mare și greu, mereu mă durea spatele și gâtul din cauza lui pentru că de-abia reușeam să-l târăsc. Când am scapat, am fugit.

Nici pe stradă nu mi-a fost mai bine. Eram învățat cu foamea și cu setea. Mai trăisem ierni în bătaia vântului. N-am înțeles de ce unii oameni voiau să-mi facă rău cu tot dinadinsul.

Zile și zile am urmărit oameni cu căței în lesă. Speram că iubind un cățel, m-ar putea iubi și pe mine. Mă găndeam că dacă îngrijește un cățel, ar putea îngriji doi. Le căutam privirea cu ochii plini de speranță. “Ia-mă acasă și îți promit că o să te iubesc cum nu te-a iubit nimeni, că am să te ascult și o sa-ți fiu credincios până în ultima zi a vieții mele.“

Visul de-o clipă se sfârșea mereu la fel: ușa blocului se deschidea, omul și câinele lui intrau, apoi se închidea cu zgomot în fața mea. Simțeam că-mi explodeaza inima. Cât de tare doare faptul că nimeni nu te vrea.

Unii oameni mă goneau și aruncau cu pietre în mine sau ma loveau cu piciorul. Ziceau că am purici, că sunt un pericol pentru cățeii lor. „Nu sunt eu de vină, nu vreau să stau pe stradă, nu vreau să fiu mereu ocarât și alungat. N-am cerut eu să mă nasc, s-a întâmplat pur și simplu”. Luați-mi viața, mi-ati face un mare bine! Aș scapa de chin, n-ar mai trebui să sufăr atât.

Într-o seară un câine mare m-a apucat de picior. Cu greu am scîpat și am fugit disperat. M-am adăpostit sub o bancă, în parc. Încercam să-mi opresc sângele, mi-era foame, mi-era sete, mi-era jale.  S-a apropiat de mine o femeie. Nu mai aveam putere nici măcar să mă feresc. Și pe urmă… la ce bun ? I-am simțit mâna pe capul meu. Tremura. Avea o voce blândă, nimeni nu mai vorbise așa cu mine. „Ce-i cu tine, mai, necajitule? Ce ți s-a întâmplat? Dacă până acum mai aveai o șansă să scapi cu fuga, nici să fugi nu mai poti! Și pericole sunt peste tot. Hai cu mine! E noapte, nu pot sa te las aici”.

Baietelul

Baietelul

Pentru prima data, ușa blocului nu s-a mai închis în fața mea. Am intrat impreuna. Nu mă gândeam la nimic. Nu știam ce să cred. De fapt, n-are importanță unde mă duce dacă tot o să mor. Cu mare greutate am urcat scările. Rana sângera. A intrat în casă numai ea. Ușa rămăsese întredeschisă. Am auzit tot ce s-a întâmplat și vorbele acelea mă înțeapă și acum ca acele. Un câine lătra groaznic. Probabil îmi simțise prezența. Un bărbat țipa și amenința. Ea a ieșit în fugă din casă. Nici nu îndrazneam să ridic ochii. Îi simțeam vocea tremurând. Mi-a spus că nu puteam rămâne acolo dar ea nu mă va părăsi. Am petrecut noaptea amîndoi în parc. În mintea mea am numit-o Mama.

A fost primul om care, într-o viață de câine, m-a mângâiat și mi-a spus o vorbă bună.
S-a așezat pe bancă plângând. M-am așezat la picioarele ei și am pus capul pe ele. Atunci am fost fericit, fericit, fericit. M-am urcat pe bancă lângă ea. Spre dimineață se lasa răcoare. Lacrimile i se prelingeau pe obraji. Cât de mult aș fi vrut să-i alin durerea. Am pus mânuțele în jurul gâtului ei și i-am pus capul pe umăr. I-am simțit inima bătând și am știut că în inima ei un loc mic-mititel e al meu.

Acum sunt la adăpost. Sunt prieten cu toți cățeii. Mi-e bine. Am mâncărică, apă proaspătă, cotețul meu. Mă simt în siguranță. Mama vine să mă viziteze. Să știți că spun adevărul: chiar vine. Cățeii de pe aici nu prea primesc vizite. Ea îi mângîie pe toți și le dă biscuiți. Dar, ea la mine vine, așa să știți ! Mereu îmi spune: „Băiețelul meu drag”. Un singur lucru nu înțeleg: de ce plânge mereu când mă vede ? Oare oamenii care au grijă de mine i-au spus că nu sunt cuminte ? De jucat, mă joc toată ziua. Dar nu credeam că asta o va supăra. Bolnav nu sunt, n-am fost niciodată. De mancat, mânânc întotdeauna și nu m-am bătut niciodată cu alt cațel.
Încerc să-i arăt că o iubesc, o iau in brațe, pun capul pe ea. Aș vrea să opresc timpul în loc, aș vrea sa nu mai plece de lângă mine. Simt că mă iubește. Si eu o iubesc mult pe ea. Atunci, de ce plange mereu?

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu