Albis

Albis

AlbisCatelul acesta se afla la Centrul Teritorial Veterinar sector 2 – Adapost Tanganu

L-am gasit ghemuit sub o banca. Am aflat ca toata dupa-amiaza urmarise sontac-sontac toti trecatorii. De unde atata putere intr-un suflet mic ?

Poate disperarea era mai puternica decat durerea fizica. Poate durerea din suflet era mai tare decat durerea de picior. Oamenii treceau indiferenti. M-a urmarit si pe mine. Plecasem la plimbare cu Carlo (Gogu) si ne-a insotit cea mai mare parte a drumului. A venit si a prins lesa in gura. Cred ca se visa catel cu stapan, voia sa vada cum e cand esti plimbat in lesa. Am scurtat cat am putut plimbarea.

Ma gandeam ca fiecare pas e o durere pentru bietul sufletel chinuit.
Am inchis usa blocului si el a ramas afara. Privirea lui deznadajduita mi s-a infipt in inima ca un ghimpe.

Nu puteam sa-l las in parc. Cu piciorusul ranit n-ar fi putut sa fuga si ar fi fost prada sigura pentru hingheri. Nu voiam sa-mi imaginez ce l-ar astepta. “Nu, asta nu se poate! Am sa-l ajut, trebuie… Nu-l pot lasa sa piara”.

Era destul de tarziu, era sambata seara. Pe cine sa suni, cu cine sa vorbesti la ora aceea ? Am vrut sa-l duc in casa, sa stea la mine pana dimineata si apoi sa vad unde-i gasesc un locusor. Stiam ca sotul meu nu va fi de acord. Speram sa-l induplec cumva. N-am reusit. Carlo (Gogu) latra si s-a repezit sa-l muste.

Sotul meu tipa “Plecati imediat amandoi! Acum!”. “Ce sa fac, unde sa-l duc la ora asta?” “Nici pe strada nu pot sa-l las, asta e clar”. Ma gandeam sa-l las pe scara blocului. “Nu, imposibil, ne-am trezi cu vecinii sunand la usa”. Numai eu stiu cum m-au amenintat cand m-au surprins hranind o pisicuta.

M-am gandit sa-l duc la mama pana dimineata. Mama se culcase demult. As fi riscat s-o trezesc. De fapt, alta era spaima. Mi-a mai spus o data si n-am uitat: “Nu stiu cum se face ca ai mostenit toate defectele de la taica-tu. El era asa nebun ca tine, el aduna animale ranite si le baga in curte. Numai tu si prostul de taica-tu rabdati de foame ca sa hraniti cainii vagabonzi”. “Lasa-l sa se odihneasca in pace, mama. A fost un om bun – parca prea bun pentru lumea asta. Nu sunt caini vagabonzi, n-au avut norocul sa intalneasca un om bun ca tata care sa se indure de suferinta lor”.

M-am asezat pe banca cu catelul in brate. Am hotarat sa stau cu el pana dimineata. Ma straduiam sa nu plang, stiam ca intelege. S-a intors, m-a privit si mi-a pupat lacrimile. Simteam ca nimeni nu ne vrea.
L-am dus pana la urma intr-o curte parasita. Gardul era nou. Stiam ca de acolo nu poate pleca. M-am urcat pe gard cu catelul in brate. Era greu, gafaiam, sudoarea se amesteca cu lacrimile. Voiam sa-i dau drumul peste gard, usor, sa nu cumva sa-l ranesc.

AlbisDupa cateva ore, m-am intors. Stapanul curtii, un tanar, mi-a spus ca-l primeste la el. Ma costa 2 litri de tuica pe saptamana. In curte, ceva de nedescris: pet-uri, cartoane, fier vechi, gunoaie, balarii. N-aveam de ales, provizoriu trebuia sa-l las acolo. Nu aveau apa si lumina, casa era asa ceva… mai mult decat un cotet. Zilnic mergeam sa duc mancare si apa catelului. Am vazut privirea lacoma a tanarului. Am inteles ca-i era foame si lui. Si de atunci le-am dus mancare si apa amandurora.
In curte erau fel de fel de oameni. Mirosea insuportabil a tutun si a bautura. Unul imi privea insistent lantisorul. M-am temut rau, nu stiam cum sa plec mai repede.

S-au intamplat doua lucruri care au dat alta intorsatura situatiei. Dupa cateva saptamani am gasit curtea intr-o ordine desavarsita. Buruienile fusesera smulse, cartoanele si fierul vechi disparate, casa in reparatii. Mi se paruse mie de ceva timp ca baiatul nu mai bea asa de mult. Explicatia am primit-o de la el: “Stiti sacul de mancare uscata pe care mi l-ati adus pentru catel? Unul dintre prietenii mei au zis sa-l vindem si sa luam tuica. Cum era sa fa casa ceva? Ne aduceti in fiecare zi apa si mancare si eu sa vand mancarea catelului? Asta nu se poate! Mi-am dat seama ca “prietenii mei” ma invata numai rele, ca nu nici un scop in viata. Si nu i-am mai primit”. Ma mira curatenia. Si pentru asta am primit un raspuns: “Am vazut printre buruieni, in spatele casei, o cararuie. Am urmarit, acolo isi facea catelul nevoile. M-am simtit foarte vinovat… un om de nimic. Am vandut cartoanele, sticlele, fierul, am facut curat. Cu banii pe care i-am luat o sa repar casa. Si o sa ma angajez sa fac curat la un bloc. Nu sunt bani multi, dar ar fi banii mei.”

Din primul salariu a insistat sa vaccineze catelul si sa-i puna cip. Mi-a spus: “este primul bun cu adevarat al meu din toata viata asta”. 

Numai ca viata s-a razbunat si pe baiat. Poate ca viata ii loveste rau doar pe cei buni. Tatal baiatului – proprietarul de drept – a vandut terenul. Casa a fost daramata, baiatul alungat cu Politia. Catelul s-a repezit sa-si apere stapanul.
*
Eu povestea n-o mai stiu. V-o spune el (catelul) asa cum s-a mai intamplat.

Nu stiu daca ma durea sufletul sau corpul. Zaceam sub niste daramaturi. A venit un om si eram fericit ca o sa ma omoare. Ar fi fost sfarsitul suferintelor. M-am trezit aici, la CTV. Ma cheama Albis. Sunt bine, am mancarica si un tovaras de tarc cu care ma inteleg bine. Mi-e dor, insa, de curte si de mana stapanului care ma mangaia. Vreau si eu “omul meu” pe care sa-l iubesc din tot sufletelul. Dar ce sa faca oamenii cu dragostea unui catel?

 

Centrul Teritorial Veterinar Sector 2

Despre Mariana Dane

Vedeti si distribuiti povestea mea pe Facebook!
Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *